Eugen Bejinariu

În discursul public românesc al ultimului deceniu și jumătate au fost aprig blamate generații întregi de politicieni. Generația celor dinaintea mea și generația mea. Am fost numiți inadecvați, depășiți, chiar indezirabili. Pe unicul criteriu al vârstei, s-a creat și instalat o paradigmă nouă, cea a nevoii de tineri, de politicieni proaspeți care să preia administrarea țării. Aproape că se instalase percepția, la o parte din electorat, că lipsa de experiență politică constituie virtute și că anii îndelungați petrecuți în serviciul public constituie, de fapt, un mare inconvenient.

Li se reproșa unor oameni de 50 de ani, de 60 de ani și mai mult că nu consimt să plece acasă, să se retragă, astfel încât „oamenii noi din politică”, tinerii de 30 sau 35 de ani, să poată prelua țara și să conducă totul, „altfel”.

Conflictul ideologic care a subminat vigoarea românilor s-a bazat, în bună măsură, pe dorința de a instala abrupt tot ce e nou*, în locul a tot ceea ce a fost, pe segregația de vârstă, pe blamul generic administrat politicienilor cu experiență. Să fi fost activ mulți ani în politică, să fi avut demnități publice în ultimii 20 de ani, să fi avut mai multe mandate de parlamentar, să fi fost decident în anii din urmă păreau, în retorica publică, acum un deceniu, o vinovăție suficientă la orice acuză. Să fii tânăr aspirant la roluri politice părea aproape echivalent cu ideea că ești merituos. Vârsta, cu cât mai necoaptă a celor avizi de demnități publice, ajunsese să pară, în sine, o virtute suficientă pentru orice rol. Gălăgia demolatoare din spațiul românesc nu selecta exemple ale țărilor cu democrații robuste*