Ruxandra Cibu Deaconu

În România, dacă ești vulnerabil, plătești de două ori: o dată pentru că ai nevoie de ajutor și încă o dată pentru că statul îți impozitează ajutorul. Am primit multe mesaje de la oameni care lucrează în servicii sociale, oameni care încearcă, zi de zi, să țină în viață centre pentru persoane vulnerabile și care ne-au spus același lucru: că, pe lângă toate dificultățile, au ajuns să fie taxați exact pe banii acestor oameni, bani plătiți de vârstnici, de persoane cu dizabilități, de familii care abia se descurcă*. Nu vorbim despre profit și nu vorbim despre afaceri, ci despre contribuții pentru îngrijire, hrană și tratament.

Și totuși aceste sume au ajuns să fie impozitate. Nu pentru că a existat o decizie clară în acest sens, ci pentru că există o ruptură între Legea asistenței sociale și Codul fiscal,

o ruptură care în practică s-a transformat în decizii de impunere și presiune pe ONG-uri care deja funcționează la limită. Pentru ei este această lege și, de fapt, pentru oamenii de care au grijă.

Inițiativa nu face ceva chiar spectaculos, însă intervine la esență*,