Ioan Vulpescu

Mulțumesc.

Academicianul Eugen Simion, cel care a văzut „Dimineața poeților” altfel, a trecut în tăcerea insuportabilă a eternității. Neobișnuit ca un critic și istoric literar de calibrul lui să nu se mai audă. Însă e un adevăr dureros și regretabil, care face cultura română mai săracă.

Prin „Operele fundamentale”, Eugen Simion s-a încadrat în ceea ce el însuși numea „Ariergarda avangardei”, titlul rubricii sale pe care a ținut-o multă vreme în paginile revistei „Cultura”. Astfel, a fost un creator de canon, un umanist vitruvian, complet, erudit, convins că Academia Română trebuie să aibă influență publică. Prin urmare, ca umanist, a umanizat rolul acestei instituții și l-a deschis către formarea unui vector de conștiință al societății.

Eugen Simion a fost un încăpățânat. Ceea ce, într-o lume de coloane vertebrale flexibile și de autosuficiență, cum este actuala societate românească, l-a individualizat și l-a făcut să fie, uneori, ținta zeflemelei ieftine a galeriei. Ca autentic încăpățânat, nu a dat atenție zeflemelei levantine și, vorba lui Arghezi, „chelnerilor de bacșișuri mici care o practică”.* Căci încăpățânarea sa a avut de fiecare dată un nume: cultura română. Neclintit în credința lui că avem o literatură pe care merită să o cultivăm și o cultură pe care merită să o

înfățișăm lumii întregi, Eugen Simion a sacrificat pentru realizarea acestei sublime convingeri totul: confortul personal, energia, timpul și din când în când chiar prieteniile.

Eugen Simion a fost un constructor.1