Nicu Fălcoi

Mulțumesc, doamnă președinte. Doamnelor și domnilor colegi,

Declarația mea politică de astăzi se numește „32 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989. Adevărul, ca datorie”. Mi-aș fi dorit ca împlinirea a 32 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 să ne găsească sub alte auspicii.

Ca unul care reprezintă aici, în Parlamentul României, Timișoara, orașul în care pe 16 decembrie 1989 a început revolta populară care a dus la înlăturarea regimului comunist, pot spune, cu amărăciune, că avem puține motive să ne uităm liniștiți în ochii românilor.

Dosarul Revoluției este nefinalizat. Cei care-și plâng în fiecare decembrie morții nu pot spune că, oficial, s-a stabilit adevărul și că li s-a făcut cuvenita dreptate. Încă nu știm când anume cei vinovați pentru crimele de atunci vor plăti în fața istoriei, ca gest de minimă reparație. Și nu avem încă adevărul oficial, adevărul care să fie scris în cărțile de istorie pentru generațiile care vor veni. Pentru că noi, ceilalți, aceia care eram suficient de maturi în decembrie 1989, am înțeles destul de repede cine s-a aliniat atunci în spatele „tătucului” Ion Ilici Iliescu.

Restaurația de atunci s-a întâmplat foarte rapid. Ion Iliescu și clica lui au vrut pentru România nu libertate și democrație, ci o „democrație originală”.12 Adică un neocomunism care să le conserve unora privilegiile de castă.