Gabriela Porumboiu

Mulțumesc, domnule președinte.

Astăzi vă vorbesc despre comedia unei tragedii naționale. Dragi români,

Nu vă cer să puneți tricolorul pe piept, dar vă cer doar să nu-l lăsați să ruginească în sufletul vostru. Igiena sufletului unui popor este însăși puterea lui de a-și apăra identitatea. Nu e vorba de mândrie falsă, ci de curajul de a spune cine ești fără rușine.

Moștenirea noastră din moși-strămoși nu e doar o expresie a înțelepciunii populare, ci ecoul unei istorii dureroase.* Un popor obosit de promisiuni și trădări a învățat, în timp, să-și anestezieze durerile prin râs, să transforme tragedia în glumă, să îmbrace suferința în ironie.

Realitatea tragică a vieții noastre de stat nu stă în cuvinte mari, în discursuri despre democrație sau în paradele de costume politice. Ea se ascunde în nespusa mizerie a celor mulți*, a celor care trudesc și sunt storși până la os de o clasă politică nemăsurată, improductivă și parazitară, o clasă care trăiește din viciu, din șiretlic și din impostură, compusă mai ales din fii și nepoți de fanarioți moderni