Octavian Fulop

Mulțumesc, mulțumesc.

Și de acolo, după câteva zile, drumul spre ghetoul din Târgu Mureș, care era fabrica de cărămidă, pe strada Koronkai, unde ne-a cazat. Am fost cazat, că tata s-a ocupat, în cuptorul de ars cărămidă. Alții, afară, în niște corturi improvizate, fiecare unde a apucat. Acolo găsesc toată familia din partea mamei, din Târgu Mureș, și a tatei, care era originar tot aproape de Târgu Mureș, din Bandul de Câmpie – cei din zonă cunosc foarte bine localitățile. Nu descriu mizeria din ghetou, lipsă de igienă, problema... Maltratările tot continuau, tot pentru a jefui, dacă au mai rămas asupra noastră, eventual, nedeclarate anumite bunuri.

După circa 3 săptămâni, din acest ghetou al mizeriei, pe care nu pot..., mi-e greu să descriu, am fost dus la gara din Târgu Mureș, sigur, pe jos, și din Miercurea Nirajului, în căruță, până la ghetou și de la ghetou la gara din Târgu Mureș pe jos... Oameni bătrâni... Primul transport – îmbarcați în vagoane de vite, 75-80 de persoane, fiecare primind – nu mai descriu amănunte, cei care au citit anumită literatură de lagăr știu foarte bine – câte două găleți, una pentru apă și alta pentru nevoi fiziologice. Acolo eram cu bunici, cumnați, verișori și cu părinții. Și... drumul spre Auschwitz.

Niciun moment, vreau să vă spun, niciun moment nu credeam că vom fi scoși din țară.* Credeam, naiv, că vom fi duși la muncă între Tisa și Dunăre, pe pusta maghiară.

Trenul înainta. Am ajuns la Košice – ultimul drum –, unde a mai deschis vagoanele, a mai încercat să ne jefuiască, dacă avem asupra noastră ceva valori, bani, bijuterii, ceasuri – sigur că n-am mai avut nimic. Am fost preluat de armata germană, de armata germană. Din acel moment am pierdut orice identitate.

După câteva..., 2-3 zile de drum, la 29 mai, în zorii zilei, am ajuns în iadul pe pământ, la Birkenau.