Octavian Fulop

Mulțumesc, mulțumesc.

Și de acolo, după câteva zile, drumul spre ghetoul din Târgu Mureș, care era fabrica de cărămidă, pe strada Koronkai, unde ne-a cazat. Am fost cazat, că tata s-a ocupat, în cuptorul de ars cărămidă. Alții, afară, în niște corturi improvizate, fiecare unde a apucat. Acolo găsesc toată familia din partea mamei, din Târgu Mureș, și a tatei, care era originar tot aproape de Târgu Mureș, din Bandul de Câmpie – cei din zonă cunosc foarte bine localitățile. Nu descriu mizeria din ghetou, lipsă de igienă, problema... Maltratările tot continuau, tot pentru a jefui, dacă au mai rămas asupra noastră, eventual, nedeclarate anumite bunuri.

După circa 3 săptămâni, din acest ghetou al mizeriei, pe care nu pot..., mi-e greu să descriu, am fost dus la gara din Târgu Mureș, sigur, pe jos, și din Miercurea Nirajului, în căruță, până la ghetou și de la ghetou la gara din Târgu Mureș pe jos... Oameni bătrâni... Primul transport – îmbarcați în vagoane de vite, 75-80 de persoane, fiecare primind – nu mai descriu amănunte, cei care au citit anumită literatură de lagăr știu foarte bine – câte două găleți, una pentru apă și alta pentru nevoi fiziologice. Acolo eram cu bunici, cumnați, verișori și cu părinții. Și... drumul spre Auschwitz.

Niciun moment, vreau să vă spun, niciun moment nu credeam că vom fi scoși din țară. Credeam, naiv, că vom fi duși la muncă între Tisa și Dunăre, pe pusta maghiară.

Trenul înainta. Am ajuns la Košice – ultimul drum –, unde a mai deschis vagoanele, a mai încercat să ne jefuiască, dacă avem asupra noastră ceva valori, bani, bijuterii, ceasuri – sigur că n-am mai avut nimic. Am fost preluat de armata germană, de armata germană. Din acel moment am pierdut orice identitate.

După câteva..., 2-3 zile de drum, la 29 mai, în zorii zilei, am ajuns în iadul pe pământ, la Birkenau. E greu de descris acest moment: înconjurat de trupe SS, cu câini, așa-zis..., Comando Canada îi spunea – dacă vreți, pot să spun mai târziu de ce îi zicea Canada Comando –, cu bărbați în haine vărgate. În câteva minute ne-a golit din tren. Pe cei care nu puteau să îi coboare îi aruncau de pe rampă: bărbați într-o parte, femei într-o parte. Eu am rămas cu tata. Arăta: unii la stânga, alții la dreapta. Am văzut că la stânga se duc cei slab fizic, cu dizabilități, bătrâni, bărbați. Pe mama deja n-am avut timp nici să o sărut sau... rămas-bun de la bunica. În câteva minute totul a mers în zăpăceala aceea, în zorii zilei. Eu am rămas cu tata, „bun de muncă” – în ghilimele –, am trecut și... stânga-dreapta. Habar n-am nici acum, că mi-a arătat stânga sau dreapta. M-am luat după tatăl meu și am fost selectați, cum am spus, pentru muncă. Bun. Imediat, la dezinfecție... De la distanță am mai văzut-o pe mama – de atunci eu n-am mai văzut-o – cu bunica, verișorul cu mama lui, verișoara. Și am ajuns la dezinfecție. Ne-a dus. Acolo, umilire totală acum: ne-a luat totul, ne-a lăsat cureaua și încălțămintea, dacă era bună. Dacă nu era bună, primeai saboți de lemn. Dacă era bună – pardon –, o lua. Mă scuzați, mă mai încurc uneori în explicații, dar revin. Și ne-a dus în așa-zis Zigeunerlager. Mă scuzați de exprimare, dar așa ziceau, Zigeunerlager, în limba germană.