Remus Munteanu

## „Pandemia care nu iartă”

Pandemia care a cuprins întreaga lume este cea mai mare catastrofă umanitară de la începutul acestui mileniu. S-a declanșat la începutul anului 2020, a cuprins țări de pe toate continentele, s-a întețit de la o zi la altă, ajungând să umple spitalele de bolnavi, apoi cimitirele de morți și să pună stăpânire pe întreaga planetă.

Cine și-ar fi imaginat, cu ceva timp în urmă, că se va ajunge la situații scăpate de sub control și la consecințe greu de imaginat? Acum, după mai bine de un an și jumătate, nimic nu mai e ca înainte, toate domeniile suportând dificultăți și blocaje, cu urmări dramatice asupra vieții oamenilor.

Și de data aceasta România și-a dovedit neputința de a gestiona criza provocată de virusul COVID-19. Cu un sistem sanitar subfinanțat, cu un buget care n-a atins niciodată preconizatul procent de 6% din PIB, cu spitale neautorizate, lipsite de condiții elementare de asistență medicală, bătălia anti-COVID a fost foarte greu de dus. Exodul medicilor români și al personalului specializat spre spitalele din toată lumea este cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Astfel, media medicilor rămași este de 2,9 la mia de locuitori, comparativ cu 3,6 în UE*, iar cea a asistenților este de 6,7, față de 8,5.

Personalul de la terapie intensivă și numărul de paturi de la ATI au fost totalmente insuficiente, de aici hotărârea de a pune aceste secții doar la dispoziția pacienților bolnavi de COVID, bolnavii non-COVID neavând acces în aceste spitale. Nu se va ști vreodată cu precizie de câte ori a fost mai mare numărul bolnavilor cronic care nu au avut acces la spitalizare și care au murit din cauza neacordării asistenței medicale. Apelurile insistente ca spitalele să fie ale tuturor, nu doar ale celor cu această afecțiune, au reușit să învingă birocrația