Iulian-Alexandru Muraru

S-au împlinit 4 ani de la trecerea în neființă a primului monarh născut în granițele României Mari, cel mai longeviv rege din istoria omenirii, care a supraviețuit 90 de ani de la propria încoronare, ultimul șef de stat participant efectiv la cel de-al Doilea Război Mondial, ultimul suveran al Europei de Est înaintea prăbușirii democrațiilor.

Memoria Regelui Mihai și a rolului său în istoria noastră este și va rămâne de o importanță deosebită, având forța de a uni poporul, căruia Mihai I i-a rămas devotat până în ultima clipă.

Am avut în admirația pentru Regele Mihai și Casa Regală mai mult decât un profil al valorilor.

Întâlnirile cu regele, apropierea de instituția care a fondat România modernă și care este o resursă inepuizabilă de mândrie națională mi-au schimbat viața și mi-au arătat că nicio bătălie nu este ușoară.

Cum spunea Regele Mihai I, cel căruia îi datorăm existența noastră ca stat astăzi, „adevărurile vieții sunt simple și marile dureri sunt mute”.

Dar viața lui Mihai I nu a fost simplă și lipsită de griji niciodată. Forța caracterului în fața vitregiei destinului s-a arătat încă din primii ani de viață, atunci când a fost nevoit să înfrunte nu doar relația complicată dintre părinți, ci și o situație neașteptată, de a prelua Coroana, abandonată de tatăl său, și provenind de la bunicul său, care întregise România Mare. Regele-copil simboliza și atunci speranțele celor care vedeau în el un nou Carol I, pregătit să fie crescut în tradiția românească, cu spiritul german și integritatea străbunicului său, dar cu blândețea și empatia lui Ferdinand.

Detronat de propriul tată, Mihai a trăit tragedia cea mai mare a unei copilării, aceea de a fi despărțit de mama sa, experiență care avea să-i impregneze o fire emotivă pentru tot restul vieții. Încoronat din nou la 19 ani, acest adolescent a fost ținut departe de treburile publice de unul din cei mai mari dictatori și criminali pe care istoria Europei i-a avut în anii ʼ40, Ion Antonescu. Confruntarea dintre mareșal și rege nu a fost doar una politică ori militară, a fost din prima clipă confruntarea dintre bine și rău, dintre spiritul totalitar și păstrarea statului român, dintre decizii genocidale și apărarea vieții semenilor săi.

Prin actul de la 23 august 1944, atunci când a întors armele de partea aliaților – „îmbinare de clarviziune și curaj”, cum îl descria Șerban Papacostea –, Regele Mihai I va rămâne pentru eternitate în istoria românilor drept cel care a salvat integritatea și statalitatea României, a scurtat frontul hitlerist cu 500 de kilometri și a cruțat sute de mii de vieți omenești. Gestul său, prin care a întors destinul continentului european, lăudat de liderii lumii, a fost momentul astral despre care a vorbit toată viață, cu amărăciunea de a se justifica și cu modestia de a izbăvi ceea ce o întreagă pleiadă de politicieni, militari de carieră sau servicii secrete nu reușiseră. 23 August 1944 rămâne proba vieții lui de mare monarh și suveran, un act făcut de cel mai tânăr rege al românilor, maturizat grăbit de viața-i dură.