Iulian-Alexandru Muraru

Analiza discursului

Populism: 0 · fără
Anti-pluralism: 0 · fără
DQI: nivel 1 · justificare inferioară
Voce: —

Codat de flash-lite. Metodologie

Discurs

S-au împlinit 4 ani de la trecerea în neființă a primului monarh născut în granițele României Mari, cel mai longeviv rege din istoria omenirii, care a supraviețuit 90 de ani de la propria încoronare, ultimul șef de stat participant efectiv la cel de-al Doilea Război Mondial, ultimul suveran al Europei de Est înaintea prăbușirii democrațiilor.

Memoria Regelui Mihai și a rolului său în istoria noastră este și va rămâne de o importanță deosebită1 2, având forța de a uni poporul*, căruia Mihai I i-a rămas devotat până în ultima clipă.

Am avut în admirația pentru Regele Mihai și Casa Regală mai mult decât un profil al valorilor.*

În contextul ședinței

884 cuvinte

Întâlnirile cu regele, apropierea de instituția care a fondat România modernă și care este o resursă inepuizabilă de mândrie națională mi-au schimbat viața și mi-au arătat că nicio bătălie nu este ușoară.

Cum spunea Regele Mihai I, cel căruia îi datorăm existența noastră ca stat astăzi, „adevărurile vieții sunt simple și marile dureri sunt mute”.

Dar viața lui Mihai I nu a fost simplă și lipsită de griji niciodată. Forța caracterului în fața vitregiei destinului s-a arătat încă din primii ani de viață, atunci când a fost nevoit să înfrunte nu doar relația complicată dintre părinți, ci și o situație neașteptată, de a prelua Coroana, abandonată de tatăl său, și provenind de la bunicul său, care întregise România Mare. Regele-copil simboliza și atunci speranțele celor care vedeau în el un nou Carol I, pregătit să fie crescut în tradiția românească, cu spiritul german și integritatea străbunicului său, dar cu blândețea și empatia lui Ferdinand.

Detronat de propriul tată, Mihai a trăit tragedia cea mai mare a unei copilării, aceea de a fi despărțit de mama sa, experiență care avea să-i impregneze o fire emotivă pentru tot restul vieții. Încoronat din nou la 19 ani, acest adolescent a fost ținut departe de treburile publice de unul din cei mai mari dictatori și criminali pe care istoria Europei i-a avut în anii ʼ40, Ion Antonescu. Confruntarea dintre mareșal și rege nu a fost doar una politică ori militară, a fost din prima clipă confruntarea dintre bine și rău*, dintre spiritul totalitar și păstrarea statului român, dintre decizii genocidale și apărarea vieții semenilor săi.

Prin actul de la 23 august 1944, atunci când a întors armele de partea aliaților – „îmbinare de clarviziune și curaj”, cum îl descria Șerban Papacostea –, Regele Mihai I va rămâne pentru eternitate în istoria românilor drept cel care a salvat integritatea și statalitatea României*, a scurtat frontul hitlerist cu 500 de kilometri și a cruțat sute de mii de vieți omenești. Gestul său, prin care a întors destinul continentului european, lăudat de liderii lumii, a fost momentul astral despre care a vorbit toată viață, cu amărăciunea de a se justifica și cu modestia de a izbăvi ceea ce o întreagă pleiadă de politicieni, militari de carieră sau servicii secrete nu reușiseră. 23 August 1944 rămâne proba vieții lui de mare monarh și suveran, un act făcut de cel mai tânăr rege al românilor, maturizat grăbit de viața-i dură.

Până la ruptura de la 1947, regele a fost încrustarea statalității românești, apărător al valorilor europene, al năzuințelor românești și al drumului european.

De la înfruntarea directă cu Stalin, Groza și Vîșinski la actul unic în lume pe care l-a născut, „greva regală”, și toată lupta imposibilă pe care a dus-o, cu riscul propriei vieți, refuzând să legitimeze actele unui guvern de ocupație, cu armatele împânzite în toată țara și travaliul supraomenesc de a te împotrivi unui sistem care lichida zilnic adversarii, Regele Mihai I a fost un erou al întregii Europe și al celor mai concrete idealuri de libertate și democrație. A fost, încă de la ocuparea timpurie a instituțiilor de către comuniști și sovietici, cea mai puternică și reprezentativă instanță a luptei împotriva comunismului, un bastion al legalismului și al constituționalismului.

Necontenitele încercări la care a fost supus dezvăluie astăzi, așa cum istoricii au reclădit în ultimii ani, prin accesul la documentele diplomatice, mărturia ochiului vigilent al aliaților, nu doar pericolul iminent al anihilării sale, pe care l-a trăit cu un curaj și o demnitate epocale, ci și o forță a caracterului copleșitoare, sobrietatea și demnitatea voievodului temerar, vigoarea și constanța unui tânăr pe care viața nu l-a cruțat de drame și tragedii.

Biruința sa stă pentru eternitate tocmai în încăpățânarea și în înțelegerea desăvârșită a rațiunii de a nu pune de-a curmezișul domnia cu viața a o mie de tineri, sacrificiul personal întruchipat pentru a-i salva pe cei pentru care era pe Tron.

Prin marea lui forță, atașamentul neclintit la adevăr și determinarea de a servi interesul națiunii sale, Regele Mihai I a înțeles, în ultimii 70 de ani ai vieții sale, ca nimeni altul, că speranța biruinței sale stă în cutezanța sa în lupta pentru dreptate. A fost cel mai valoros martor al prăbușirii și renașterii Europei după 1989.

Spunând obsesiv adevărul său și al istoriei sale, care se confunda cu cel al României, regele a înțeles că permanenta sa mărturie pentru cele întâmplate era garanția că nimeni nu va uita partea adevărată a istoriei.* El a fost, prin ceea ce a întruchipat și a rostit, un imens stâlp al României reale, adevărate. Sau, cum spunea istoricul Șerban Papacostea, „regele a fost permanent omul datoriei față de țară și față de propria conștiință”.