Varujan Pambuccian

S-au spus multe despre Statul Israel*, despre poporul evreu*; aparent n-ar mai fi nimic de adăugat.

Dar eu sunt foarte mulțumit că vorbesc la sfârșit, pentru că am ceva de adăugat și cred că este esențial pentru relațiile dintre România și Israel12.

În 1948, când Statul Israel își începea drumul printre statele lumii – drumul modern, actual, pentru că vorbim de un stat cu o vechime multimilenară –, suprafața lui era cam de trei-patru județe din România, din care jumătate ocupată de un deșert cumplit, deșertul Negev, cu o populație cam de 10 milioane de locuitori. Era o țară, cum i-am spune noi, eminamente agricolă, adică 40% din PIB-ul Israelului era dat de agricultură, cu o populație foarte mult, un mare procent din ea, ocupată în agricultură. Într-o agricultură, să zicem, de tip cooperatist, dar – o invenție absolut locală a Israelului – în formă de kibbutzuri. Astăzi au rămas foarte puține kibbutzuri active. Multe dintre ele sunt muzee în aer liber și obiective turistice extraordinar de apreciate, găsindu-și, iată, o utilitate în creșterea PIB-ului Israelului.