Boris Volosatîi

„Școala românească, în dificultate!”

La 23 septembrie am marcat Ziua internațională a limbajului semnelor.

Limbajul mimico-gestual românesc, cunoscut și ca limbajul semnelor, reprezintă o varietate specifică a limbii române, care utilizează semne naturale combinate cu gestică, mimică, ținută a corpului etc. și este luat sub protecția statului.

Acest limbaj face parte din ceea ce este numit convențional, potrivit clasificărilor internaționale, „familia franceză a limbajului semnelor”. Aceeași „familie a limbajului sunetelor” cuprinde utilizatori ai limbajului mimico-gestual din Austria, Bosnia și Herțegovina, Brazilia, Croația, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Mexic, Muntenegru, Slovenia, Spania, Quebec etc.

Alte „familii ale limbajului semnelor” mimico-gestuale sunt cele arabă, britanică, daneză, germană, japoneză, suedeză. Totodată, sisteme izolate de limbaje ale semenelor mimico-gestuale sunt cele american, armean, ceh (utilizat în Cehia și Ungaria), chinez, indo-pakistanez, slovac, sud-african și cel vietnamez.

Potrivit unor date neoficiale, furnizate de Asociația Surzilor din Republica Moldova, în spațiul pruto-nistrean există peste 4.300 de persoane surde și hipoacuzice, cca 1.500 în municipiul Chișinău, dintre care circa 800 de copii.

Persoanele surde și hipoacuzice din Republica Moldova* utilizează un alt limbaj mimico-gestual, încadrat, potrivit clasificărilor internaționale, în „familia rusă a limbajului semnelor”, care cuprinde și utilizatori din Bielorusia, Federația Rusă și Ucraina.

În această situație, observăm că românii surzi și hipoacuzici, precum și românii fără handicap de auz care cunosc limbajul mimico-gestual, în special membri ai familiilor naturale ale surzilor și hipoacuzicilor, din cele două state românești, utilizează limbaje mimico-gestuale din familii diferite: franceză și rusă.