În cimitirul bisericii din Țebea, un sat învecinat municipiului Brad, din Hunedoara, se află mormântul Crăișorului Munților, un loc de pelerinaj la serbările naționale organizate în fiecare toamnă.
Alături de locul de veci al lui Avram Iancu, mai multe monumente au fost ridicate de-a lungul timpului în cinstea ostașilor români care au luptat în Războiul de Independență al României, în Primul și în Al Doilea Război Mondial.
Privirile oaspeților Panteonului Moților, așa cum este numit cimitirul din Țebea, sunt atrase de silueta neobișnuită a unui trunchi de stejar, la umbra căruia, în urmă cu 149 de ani, a fost înmormântat Avram Iancu.
Gorunul lui Horea, vechi de peste 4 secole, a fost cimentificat, autoritățile încercând a-l menține. Ramurile sale s-au prăbușit de-a lungul timpului, iar cea mai mare parte din arbore s-a uscat. Pot fi văzute, ieșind dintr-o scorbură a sa, și câteva vlăstare mici, înfrunzite, semn că bătrânul gorun nu s-a uscat pentru totdeauna. Stejarul din cimitirul de la Țebea a intrat în istorie în toamna târzie a anului 1784.
Se spune că a fost locul de întâlnire a capilor Răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan împotriva nobilimii maghiare*. Aici liderii răsculaților au plănuit revoltele sângeroase ale moților, care s-au răspândit cu repeziciune în satele din Țara Zărandului și din ținuturile Devei și Hunedoarei. Răscoala a ocolit Țebea, satul liniștit, cu oameni ospitalieri, de pe valea Crișului Alb. Nici în timpul Revoluției din Transilvania anilor 1848–1849 nu au fost ucideri în Țebea, informau „Ziarul duminical”, în 1858, și revista ungară „Patria și străinătatea”, în 1867, în relatări despre Țebea și despre gorunul lui Horea.
La începutul secolului XX, istoricul Nicolae Iorga a vizitat ținutul Apusenilor și a oferit o descriere amplă despre gorunul din Țebea în volumul „Neamul românesc în Ardeal și Țara ungurească”, 1906.
Țebea avea din vechi timpuri o biserică de lemn și în cimitirul acesteia creștea un mare stejar vestit în împrejurimi pentru bogăția ramurilor sale. În umbra lui, zice povestea, s-ar fi strâns răsculații din 1784 și ar fi făcut jurământul lor de credință și frăție în luptă, în graiul lor aspru, care păstrează încă neatinsă limba celor mai vechi timpuri.
Câteva decenii mai târziu, lângă stejarul secular avea să fie înmormântat Avram Iancu, după ce ultimele săptămâni de viață zăcuse în spitalul din Baia de Criș, învecinat satului Țebea. Avram Iancu a murit în dimineața zilei de 10 septembrie 1872, la doar 48 de ani, iar istoricii susțin că în ultimii ani din viață era bolnav și prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărțit de fluierul cu care doinea.
De peste un secol, gorunul a început să se usuce. Pentru a fi protejat, în anul 1924 a fost legat cu cercuri de oțel și cimentat în interior, iar trunchiul a fost retezat de la înălțimea de circa nouă metri, de unde s-a dezvoltat o creangă laterală.
În 1947 Gorunul lui Horea a intrat într-o nouă etapă de „restaurare”. Trunchiul său a fost îmbrăcat în ciment, pe care a fost imprimat modelul scoarței. 3 decenii mai târziu, autoritățile au amplasat un stâlp de beton pentru a susține ultima creangă a gorunului. În vara anului 2005 o vijelie puternică a dus la ruperea ei. Stâlpul care o susținea a fost îndepărtat. Din ramura ruptă a fost cioplită o cruce, pe care localnicii au așezat-o lângă bătrânul stejar.
Avram Iancu s-a născut în Țara Moților, în satul Vidra de Sus, actualmente denumit Avram Iancu, județul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomenește în familia lui Avram
Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox și ar fi luat parte la Răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veșnice probabil înainte de anul 1812.
Gheorghe Iancu a avut șapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram și Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.
Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată și nu a avut urmași direcți. Unele surse de informare spun că el ar fi avut în tinerețe, în timpul Revoluției pașoptiste, câteva legături amoroase, dintre care cel puțin una cu o unguroaică, însă niciuna nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculații, făcute de diverși autori, din varii motive.*
Despre copilăria lui Avram Iancu s-au păstrat foarte puține informații. A îndrăgit de mic muzica și cântatul, știa să cânte frumos din gură, din frunză, la tulnic, fluier, violină și flaut.
În anul 1837 este dat de părinți la gimnaziul din Zlatna. Gimnaziul din Zlatna era școală maghiară, dar, neexistând școli românești, Avram Iancu trebuie să o urmeze pe aceasta, ca fiind singura existentă în zonă. Profesorii de aici sunt cu toții preoți romano-catolici, limba de predare este cea latină, iar Iancu se va trezi cu religia sa ortodoxă modificată în matricolă ca fiind greco-catolică. În anii următori va fi din nou trecut în scripte cu religie ortodoxă.
Avram Iancu trece cu succes examenele gimnaziului. Pe timpul studiilor la școala din Zlatna, Avram Iancu va da dovadă de sârguință excepțională, _praestans_ , iar la toate cele patru materii predate va obține nota cea mai mare, _eminens_ .
Timp de 4 ani, Avram Iancu se va menține printre primii elevi ai școlii, cu excepția anului trei, când va arăta un ușor regres, recuperat cu succes în anul următor. Profesorii săi îi apreciază râvna, dar și calitățile intelectuale. Pe timpul șederii la Zlatna, tânărul Iancu a locuit la un oarecare funcționar la oficiul minier, pe nume Wilhelm. Ca profesori i-a avut pe Iozephus Stanken, în anul școlar 1837–1838, Gregorius Iakabus (1838–1839) și Ludovicus Kovács (1839–1840 și 1840–1841).
După terminarea liceului, Avram va absolvi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846.
Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece, ce au rămas peste timp în conștiința națională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut și mai îndrăgit, este „Marșul lui Iancu”, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi.
În cursul anului 1872 starea sănătății lui Iancu se va agrava din ce în ce mai mult.
Spre sfârșitul lunii august Iancu a plecat spre casa preotului Toma Faur din Valea Bradului, pentru a petrece acolo câteva zile. După aceea, a plecat înapoi spre Baia de Criș, unde va muri în scurt timp.
Avram Iancu se va alătura strămoșilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criș, în Zărand. A fost găsit mort în dimineața zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrențuită, fluierul de cireș, din care îi plăcea atât de mult să doinească, și o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph*, unsă și mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată.
Va fi înmormântat la Țebea pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naționale atât de mari și cu prezența atâtor români,
încât autoritățile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. La ceremonial au participat, printre alții, și foștii camarazi de arme ai lui Iancu, prefecți și tribuni care supraviețuiseră timpului și persecuțiilor autorităților austriece – Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu. Prohodul a fost cântat de 36 de preoți, în frunte cu protopopii Mihălțeanu și Balint. O coloană uriașă de oameni a condus cortegiul funerar de la Baia de Criș la Țebea, întinzându-se pe câțiva kilometri. 36 de preoți au slujit la slujba de înmormântare a lui Iancu.
A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Țebea s-au prezentat doi moți care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună niciun cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl dușmănise și îl persecutase. Numele celor doi moți nu se cunosc nici până în ziua de azi.
Crucea de piatră, care și azi străjuiește mormântul eroului, a fost donată de preotul din Țebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuși, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu.
Placa din marmură albă de pe mormântul lui Avram Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931. Cei care au pus această placă sunt renumiții istorici Gheorghe I. Brătianu și Constantin C. Giurescu. Ea a fost sculptată de Gheorghe M. Cantacuzino și poartă inscripția „Craiului Munților. Națiunea Română întregită în hotarele ei firești și unită în spiritul libertății. MDCCCXLVIII–MCMXVIII”.
Avram Iancu se odihnește lângă gorunul lui Horea12, iar ultima sa dorință, exprimată în testamentul său, este ca din averea rămasă de la el să se ridice o facultate de drept pentru români*, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câștige drepturile națiunii române.
Supranumit de români Crăișorul Munților, Avram Iancu a deschis calea spre deșteptarea națională*, faptele sale înscriindu-se în conștiința poporului român, pregătind calea spre Marea Unire, ce va avea loc în anul 1918.