Vasile Nagy

„Țebea, 12 septembrie 2021”

În cimitirul bisericii din Țebea, un sat învecinat municipiului Brad, din Hunedoara, se află mormântul Crăișorului Munților, un loc de pelerinaj la serbările naționale organizate în fiecare toamnă.

Alături de locul de veci al lui Avram Iancu, mai multe monumente au fost ridicate de-a lungul timpului în cinstea ostașilor români care au luptat în Războiul de Independență al României, în Primul și în Al Doilea Război Mondial.

Privirile oaspeților Panteonului Moților, așa cum este numit cimitirul din Țebea, sunt atrase de silueta neobișnuită a unui trunchi de stejar, la umbra căruia, în urmă cu 149 de ani, a fost înmormântat Avram Iancu.

Gorunul lui Horea, vechi de peste 4 secole, a fost cimentificat, autoritățile încercând a-l menține. Ramurile sale s-au prăbușit de-a lungul timpului, iar cea mai mare parte din arbore s-a uscat. Pot fi văzute, ieșind dintr-o scorbură a sa, și câteva vlăstare mici, înfrunzite, semn că bătrânul gorun nu s-a uscat pentru totdeauna. Stejarul din cimitirul de la Țebea a intrat în istorie în toamna târzie a anului 1784.

Se spune că a fost locul de întâlnire a capilor Răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan împotriva nobilimii maghiare. Aici liderii răsculaților au plănuit revoltele sângeroase ale moților, care s-au răspândit cu repeziciune în satele din Țara Zărandului și din ținuturile Devei și Hunedoarei. Răscoala a ocolit Țebea, satul liniștit, cu oameni ospitalieri, de pe valea Crișului Alb. Nici în timpul Revoluției din Transilvania anilor 1848–1849 nu au fost ucideri în Țebea, informau „Ziarul duminical”, în 1858, și revista ungară „Patria și străinătatea”, în 1867, în relatări despre Țebea și despre gorunul lui Horea.

La începutul secolului XX, istoricul Nicolae Iorga a vizitat ținutul Apusenilor și a oferit o descriere amplă despre gorunul din Țebea în volumul „Neamul românesc în Ardeal și Țara ungurească”, 1906.

Țebea avea din vechi timpuri o biserică de lemn și în cimitirul acesteia creștea un mare stejar vestit în împrejurimi pentru bogăția ramurilor sale. În umbra lui, zice povestea, s-ar fi strâns răsculații din 1784 și ar fi făcut jurământul lor de credință și frăție în luptă, în graiul lor aspru, care păstrează încă neatinsă limba celor mai vechi timpuri.

Câteva decenii mai târziu, lângă stejarul secular avea să fie înmormântat Avram Iancu, după ce ultimele săptămâni de viață zăcuse în spitalul din Baia de Criș, învecinat satului Țebea. Avram Iancu a murit în dimineața zilei de 10 septembrie 1872, la doar 48 de ani, iar istoricii susțin că în ultimii ani din viață era bolnav și prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărțit de fluierul cu care doinea.