„Uităm mereu de românii maramureșeni și regățeni din Ucraina!”
După izbucnirea crizei ucrainene, în 2014, soldată cu ocuparea și anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia, și cu autonomizarea unei părți a Donbassului, și mai ales după invadarea Ucrainei de către armata rusă în cursul acestui an, politicieni și analiști de top din România au readus în discuție situația românilor din Ucraina, care trăiesc în teritorii care ne-au fost răpite în perioade nefaste ale istoriei noastre naționale. În acest sens, s-a vorbit în mod deosebit de românii din Bucovina de Nord și, mai tangențial, de cei din sudul Basarabiei, denumit Bugeac (fostele județe românești Cahul, Bolgrad și Ismail), și din ținuturile Herța (situat lângă Bucovina de Nord, la sud-estul acesteia) și Hotin (care a făcut parte din provincia românească Basarabia, fiind situat în nordul acesteia).
Nu s-a spus niciun cuvânt de cei peste 40.000 de români care trăiesc în regiunea Transcarpatia (ZaKarpatia), situată în sud-vestul Ucrainei, între Tisa și Carpații Ucraineni, la granița cu România, având capitala în orașul Ujgorod.
Profesorul Marga a pus punctul pe i.
Românii din Transcarpatia, teritoriu ocupat compact și exclusiv de aceștia, respectiv mai mult de jumătate din Maramureșul istoric, nu sunt pomeniți nici în aproape uitata Declarație a Parlamentului României* cu privire la Referendumul din Ucraina, din 1 decembrie 1991, care a avut drept obiect declararea independenței Ucrainei și s-a
desfășurat – întâmplător sau nu?! – de Ziua Națională a României.
Declarația a fost adoptată în ședința extraordinară a Camerelor reunite ale Parlamentului României din data de 28 noiembrie 1991 și a fost publicată în Monitorul Oficial din 29 noiembrie 1991, iar recent a fost republicată integral de Cotidianul, în numărul din 29 septembrie 2022. Paragraful cel mai relevant din această declarație uitată este următorul: „Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfășoare și pe teritoriile românești – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din Sudul Basarabiei –, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării, iar Pactul Ribbentrop–Molotov a fost declarat nul și neavenit, _ab initio_ , de URSS, la 24 decembrie 1989, și de Parlamentul României, la 24 iunie 1991.”
Parlamentul de la București a avertizat că „acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României” și l-a declarat nul și neavenit. În această declarație a fost omisă și Insula Șerpilor din Marea Neagră, care a aparținut de drept României până în 28 august 1944, când a fost ocupată de marina sovietică, după care, în 23 mai 1948, a fost anexată abuziv de către URSS, care a inclus-o în Republica Sovietică Socialistă Ucraina, cum a făcut anterior cu nordul Bucovinei, sudul Basarabiei, nordul Maramureșului istoric, ținuturile Herța și Hotin.
Din păcate, și profesorul Andrei Marga, una dintre cele mai marcante personalități ale României contemporane (fapt dovedit ca rector al Universității „Babeș–Bolyai”, ministru al educației naționale și ministru al afacerilor externe) a omis Maramureșul istoric din Transcarpatia în recenta și verticala sa declarație care a inflamat spiritele atât în România, cât și în Ucraina.
Consider salutară și fundamentată opinia profesorului Marga, care a afirmat, în esență, că Ucraina este în frontiere nefirești și ar trebui să cedeze teritorii: Ungariei – Transcarpatia, Poloniei – Galiția, României – Bucovina și Rusiei – Donbass și Crimeea.* Cu corectivul că regiunea ucraineană Transcarpatia include și partea de nord a Maramureșului istoric românesc.
Istoria românilor maramureșeni și regățeni din Transcarpatia
Transcarpatia este o regiune situată în apropierea punctului zero al Europei (centrul continentului), în care s-au intersectat de-a lungul istoriei aproape toate semințiile lumii, actualmente conviețuind aici peste 100 de etnii, cea românească fiind a treia ca mărime, după cea ucraineană și cea maghiară. Potrivit recensământului efectuat în Ucraina, în 2001, în Regiunea Transcarpatia au fost înregistrați în jur de 42.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc compact în 13 localități, într-o zonă care a făcut parte din Maramureșul istoric, lângă frontiera româno-ucraineană, limitrofă cu județele Maramureș și Satu Mare din România. O altă comunitate de circa 10.000 de români, numiți volohi, trăiește în 11 localități, într-o zonă din nord-vestul Regiunii Transcarpatia, spre frontierele cu Slovacia și Polonia. Volohii descind din curteni valahi și robi țigani ai domnitorului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, care s-a refugiat în această zonă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, după ce sultanul otoman a descoperit că l-a trădat la asediul Vienei și i-a fost oferit un domeniu de către regele polon. Românii volohi au actualmente cea mai mare rată a natalității din Europa, având în medie 7-8 copii într-o familie.
Românii din dreapta Tisei au avut parte de o istorie străveche, dar și zbuciumată. În perioada feudalismului timpuriu au făcut parte din voievodatul istoric al Maramureșului, devenit comitat după cucerirea maghiară, aici fiind locul de obârșie al voievodului Bogdan, descălecătorul și fondatorul Țării Moldovei. Aici, la Muncacevo, a luat ființă prima episcopie ortodoxă românească din Transilvania și tot aici, la Mănăstirea Peri, a fost editată prima biblie în limba română. Această zonă a fost un fief al nobilimii românești din Transilvania, prezentată posterității de academicianul Ioan Mihalyi de Apșa, un ilustru fiu al locului, în „Diplomele Maramureșene”, considerată „biblia neamului”, despre care marele istoric Nicolae Iorga scria că „fără această carte nu s-ar putea scrie istoria României”. Tot aici s-a născut academicianul Mihai Pop, considerat „regele folclorului românesc”.
Cum a ajuns o parte din Maramureșul istoric în Ucraina Până în decembrie 1918, românii din această zonă au făcut parte din comitatul Maramureș, în cadrul Principatului Transilvaniei, respectiv în cadrul Provinciei Transilvania, cunoscând atât vasalitatea Regatului Ungariei, cât și ocupația Imperiului Habsburgic, devenit Imperiul Austro-Ungar după instaurarea dualismului în 1867. Românii din această zonă au trimis patru delegați credenționali la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde s-au deplasat cu o căruță cu cai și au solicitat includerea întregului Maramureș istoric în țara-mamă. N-au avut însă noroc, întrucât, în 1920, Maramureșul istoric din dreapta Tisei a intrat în componența Cehoslovaciei, care s-a prevalat de prevederile tratatului încheiat, în 1916, de Guvernul Brătianu cu puterile Antantei, prin care frontiera de nord a României a fost stabilită pe râul Tisa. În noiembrie 1944, după eliberarea Transilvaniei de sub ocupația fascisto-horthistă, zona românească din dreapta Tisei a fost anexată de URSS, care a inclus-o în Republica Sovietică Socialistă Ucraina.
În 1920, când a fost împărțit Maramureșul istoric, în dreapta Tisei au rămas circa 12.000 de români, care locuiau în patru comune: Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Biserica Albă și Slatina. În 2001, la primul recensământ efectuat în Ucraina după declararea independenței, după 80 de ani de izolare de patria-mamă, conaționalii noștri nu numai că nu au dispărut prin asimilare, dar numărul lor aproape că s-a triplat, declarându-se români 32.300 de locuitori din această zonă, care conviețuiesc acum în 6 comune: Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura și Topcino. Actualmente, în cele 6 comune funcționează 13 școli, 6 biserici ortodoxe, 4 biserici greco-catolice, 5 asociații culturale, două publicații periodice („Apșa” și „Maramureșenii”) și un muzeu de istorie și etnografie, cu denumirea „Dacia Liberă”. În fiecare an, românii de aici organizează 2-3 manifestări culturale, cu participanți din România, Republica Moldova și Ucraina, dintre care au mare audiență Festivalul de poezie „Mihai Eminescu” și un festival etnofolcloric local, și editează 2-3 cărți în limba română. Localitățile românești din această zonă sunt cele mai arătoase din Transcarpatia, locuitorii vorbesc o limbă maternă mai pură decât în multe zone ale României, iar românii maramureșeni sunt cunoscuți și recunoscuți ca fiind cei mai gospodari și întreprinzători din regiune*, mulți dintre ei lucrând, îndeosebi în domeniul construcțiilor, în Rusia, Polonia și unele state din vestul Europei. Mândri de obârșia lor istorică și de situația lor materială și culturală, românii de aici spun că trăiesc în „România Mică”, vizavi de „România Mare”.
## Uitați sau neglijați de țara-mamă
Românii maramureșeni din dreapta Tisei se simt însă uitați și, mai grav, neglijați de autoritățile din România. Ei ar
dori ca Ambasada României din Ucraina, precum și Consulatul General de la Cernăuți și Consulatul Local de la Slatina (Solotvino), înființat cu circa un deceniu în urmă, unde se adresează cel mai frecvent pentru obținerea de vize pentru intrarea în România, întrucât lor nu le-a fost recunoscută cetățenia română de către statul român, din care au făcut parte timp de doi ani (1918–1920), să se implice mai mult în problemele lor. De asemenea, ar dori o colaborare mai consistentă și permanentă cu Departamentul Românilor de Pretutindeni și cu Institutul Cultural Român, care până acum au făcut mai mult figurație în zonă. Ba, comportamentul unora dintre reprezentanții acestor instituții le-a provocat o imensă repulsie localnicilor: unul a cerut băutură și femei, altul s-a dat la bărbați, iar altul a pretins parandărăt pentru banii care ar fi urmat să le fie alocați.* Oameni mândri și demni, românii din dreapta Tisei nu cer, în primul rând, bani de la autoritățile române, ei vor cărți pentru bibliotecile comunale și școlare din localitățile românești. Vor carte religioasă pentru bisericile românești. Vor sprijin pentru editarea publicațiilor și cărților în limba română și pentru organizarea manifestărilor culturale tradiționale. Vor permanentizarea unor relații de colaborare sau parteneriate cu instituțiile de cultură din România pentru proiecte transfrontaliere susținute cu fonduri publice. Vor permanentizarea unor relații de colaborare cu consiliile județene și inspectoratele școlare Maramureș și Satu Mare. În mod paradoxal, sprijinul instituțiilor naționale și județene sus-menționate s-a diminuat substanțial în ultimul deceniu.
Totodată, românii din dreapta Tisei formulează de aproape două decenii alte doleanțe la care nu au primit răspuns. Astfel, aceștia solicită repunerea în funcție a trenului care lega Sighetu Marmației de localitatea Teresva din Ucraina și urgentarea construirii noului pod peste Tisa, planificat între localitățile Sighet și Biserica Albă. Vor sprijin pentru reconstruirea Mănăstirii Peri, cu hramul Ioan cel Sfânt de Suceava, pentru care a fost obținut terenul necesar și a fost întocmit un proiect de către un arhitect din România. Vor sprijin pentru reglementarea statutului vizei culturale multiple, în sensul extensiei utilizării acesteia pentru toată perioada de acordare, fără alte documente justificative solicitate de Poliția de Frontieră din România, precum și scutirea de plată a taxei de urgență la eliberarea vizelor culturale. Și, în fine, ce este mai important, vor să fie recunoscuți și tratați ca români atât de Ambasada României de la Kiev, cât și de Consulatul General de la Cernăuți și de Consulatul Local de la Slatina, precum și de polițiștii români de frontieră și de alte autorități ale statului român, cum ar fi Autoritatea Națională pentru Cetățenie.
Asupriți de țara de adopție
Nu în ultimul rând, românii din dreapta Tisei vor ca țaramamă să-i sprijine să aibă aceleași drepturi pe care le are minoritatea ucraineană din România*, drepturi conforme cu standardele europene în materie. Ei atrag atenția că, după revoluția portocalie din 2004, care a adus la putere primul președinte și primele partide de dreapta din Ucraina, declarativ proeuropene, la Kiev s-a manifestat o tendință de ucrainizare a școlilor românești, în anul 2009 dispunându-se, printr-un ordin al ministrului învățământului din Guvernul condus de prim-ministrul Iulia Timoșenko, ca materiile de bază să fie studiate în limba ucraineană, fapt care nu le-a fost impus nici pe vremea URSS. Situația a fost restabilită prin legea minorităților naționale adoptată după câștigarea, în 2010, a alegerilor parlamentare de către Partidul Regiunilor (partid de centru-stânga) și a alegerilor prezidențiale de către candidatul susținut de acest partid, Victor Ianukovici, cunoscut ca având o orientare prorusă.
Au urmat Euromaidanul, alungarea și fuga lui Ianukovici în Rusia, la începutul anului 2014, și revenirea la putere a partidelor de dreapta. Una dintre primele măsuri adoptate imediat de noua guvernare, tot declarativ proeuropeană, a fost abrogarea legii minorităților naționale, fapt ce a atras proteste din partea minorităților mai semnificative (rusă, maghiară, română). După câteva luni, a fost declanșat conflictul din Donbass și a fost ocupată peninsula Crimeea de către Rusia. În 2021, după câștigarea, cu doi ani înainte, a alegerilor prezidențiale de către Volodimir Zelenski și a alegerilor parlamentare de către Partidul Slujitorul Poporului, Parlamentul de la Kiev a adoptat controversata și contestata lege privind limba de stat din Ucraina, care este cea mai restrictivă lege din istoria acestei țări, precum și din Europa acestor zile, în ceea ce privește utilizarea limbii materne de către minoritățile naționale.
Conform acestei legi, începând din septembrie 2023 toate școlile cu predare în limba română vor fi obligate să predea toate disciplinele în limba ucraineană, exceptând limba și literatura română.*
Apel în favoarea românilor din Ucraina
În calitate de deputat, adresez, pe această cale, Parlamentului României un apel special pentru a se preocupa și de soarta comunităților românești din Regiunea Transcarpatia din Ucraina, luând exemplele Ungariei și Poloniei, state membre ale UE și NATO, ca și țara noastră. Propun ca Declarația Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina din 1 decembrie 1991 să fie recitită în plenul reunit al celor două Camere și să fie completată cu noi argumente factuale și juridice.* Fac, de asemenea, un apel la solidaritate și la implicare în reprezentarea și apărarea intereselor acestor comunități*, îndeosebi către colegii parlamentari și reprezentanții administrației publice locale din județele Maramureș și Satu Mare.
Solicit europarlamentarilor români să manifeste preocupare în Parlamentul European și față de problemele românilor din Transcarpatia, alături de ale celorlalți conaționali de pe teritoriul Ucrainei. Solicit Departamentului Românilor de Pretutindeni și Institutului Cultural Român să elaboreze și să prezinte soluții concrete de finanțare a proiectelor de prezervare a identității naționale, etnice, culturale și religioase a românilor din Transcarpatia.
Solicit Ministerului Educației, organizațiilor neguvernamentale (fundații, asociații, ș.a.) și agenților economici din România să acorde burse de studii și premii elevilor și studenților români merituoși din Transcarpatia.
Nu în ultimul rând, solicit Președintelui României și ministrului afacerilor externe, în calitate de diriguitori ai politicii externe a statului român, să discute atât cu autoritățile de la Kiev, cât și în forurile europene și internaționale problemele minorității române din Transcarpatia, Ucraina.
Dacă tot dorește să acceadă în UE și în NATO, și încă cât mai rapid posibil, Ucraina trebuie să înțeleagă că trebuie să aplice standardele europene* și atlantice în materia acordării și respectării drepturilor minorităților naționale. Dacă ar fi aplicat aceste standarde, poate nu se ajungea la conflictele cu Rusia putinistă din 2014 și din prezent.
Timp de peste două decenii, respectiv până în 2014, românii au fost considerați cei mai mari dușmani ai ucrainenilor, după ruși, uneori chiar înaintea acestora, conform sondajelor realizate în țara vecină. Militarii ucraineni studiau în manualele lor variante de acțiune împotriva unui stat român agresor. Până acum, minoritatea română din Ucraina a avut parte de un tratament statal dur și a fost deseori terorizată de către organizații ultranaționaliste, cu accese fascistoide, ca RUH sau Sectorul de Dreapta,
redenumit mai nou Sectorul 4 (după cele trei sectoare/încărcătoare aflate în dotarea unui soldat pentru pistolul-mitralieră).
Cu toate acestea, România și majoritatea românilor au condamnat ferm nejustificata și sângeroasa invazie rusească și au acordat un sprijin substanțial guvernului și poporului ucrainean. Au fost primiți și tratați cu ospitalitate și cu generozitate peste două milioane de refugiați ucraineni, au fost acordate ajutoare nemilitare semnificative, s-a permis tranzitul unor ajutoare militare acordate de state aliate din NATO, a fost facilitat exportul cerealelor din țara vecină prin porturi, pe șosele și pe căi ferate din țara noastră ș.a.
Țara noastră și-a periclitat astfel propria securitate națională și integritate teritorială. România nu a înjunghiat Ucraina pe la spate, cum a făcut Ungaria, care, în momentele critice din 2014 și din acest an, a revendicat ferm, de la cel mai înalt nivel politic, autonomia teritorială pentru minoritatea maghiară din Transcarpatia, a vociferat și nu a aplicat sancțiunile economice impuse de UE, nu a permis tranzitarea teritoriului ungar cu materiale militare NATO pentru Ucraina, invocând tot timpul că „nu este războiul nostru”. Iar românii din Transcarpatia au dovedit loialitate deplină statului ai cărui cetățeni sunt, neavând accese iredentiste ca maghiarii din zonă.
În 2014, în cursul primului război din Donbass, au luptat pentru Ucraina în prima linie, fiind folosiți de multe ori drept carne de tun. În războiul actual din Ucraina, au fost și sunt luați cu arcanul din mijlocul familiei, din biserici, în timpul slujbelor religioase, din restaurante, unde sărbătoresc diverse evenimente, sau din alte locuri publice. Mulți dintre ei obiectează că nu au motivație să lupte și să-și riște viața pentru o țară care le refuză drepturi elementare.
Un guvern român vremelnic și neclarvăzător a încheiat pe repede-nainte, cu speranța naivă a accederii în NATO în primul val, din fostul lagăr sovietic, un tratat de bună vecinătate cu Ucraina, prin care a recunoscut actualele frontiere ale acesteia cu țara noastră. Consider însă că țara vecină, a cărei statalitate și a cărei independență au fost proclamate și recunoscute doar cu 31 de ani în urmă (în decembrie 1991), ar trebui măcar să recunoască și să țină cont că include între granițele sale teritorii care ne-au fost răpite de imperiul sovietic din care descinde (URSS), și anume nordul Bucovinei (regiunea Cernăuți), sudul Basarabiei (Bugeacul), Ținutul Herța, Ținutul Hotin, Insula Șerpilor și o parte din Maramureșul istoric (în regiunea Transcarpatia).
voce proprie
Marker
Cadru
Respingerea frontierelor internaționale recunoscute și apelul la redesenarea lor prin cedări teritoriale.
„Ucraina este în frontiere nefirești și ar trebui să cedeze teritorii: Ungariei – Transcarpatia, Poloniei – Galiția, României – Bucovina și Rusiei – Donbass și Crimeea.”
În context ↑
Vocevoce proprie
Marker
Cadru
Justificarea îmbină interesul specific al comunității românești din Transcarpatia cu apelul la standarde europene universale.