Vasilică Toma

„Vă (mai) pasă? Discriminarea copiilor și a tinerilor care fac sport, încă o lovitură adusă viitorului”

„I-am văzut pe băieții pe care îi antrenez oprindu-se și pierzând motivația... Băieții de 15 ani care au fost întotdeauna prezenți la antrenamente înainte de pandemie renunță acum la sport pentru că nu mai au obiective..., băieții care ar dori să participe la antrenamentele de după-amiază, dar care nu pot face acest lucru, deoarece lecțiile de la școală au fost mutate în același timp online. Lor li s-a refuzat posibilitatea de a socializa cu prietenii și colegii de clasă înainte de a închide școala și acum li se refuză singurul mod prin care își pot dezvălui frustrarea într-un mod controlat și constructiv. Își petrec zilele în interior, pentru că, să recunoaștem, copiii cu vârsta cuprinsă între 10 și 15 ani nu merg să alerge dacă trebuie să o facă individual, stând în fața computerului sau întinși pe pat.

Am trăit pentru sport toata viața mea și am luptat întotdeauna cu stilul de viață sedentar al tinerilor și cu dispersia în mediul școlar și sportiv. Știți cât de greu este acum să-ți vezi copiii renunțând, fără să poți face nimic?”

Aceasta este doar o parte din mărturia absolut cutremurătoare a unui fost sportiv de performanță, actual antrenor.

Stând și citind-o, am descoperit în ea gândurile și trăirile tuturor celor care reprezintă sportul din România. Cei care, an după an, și-au dedicat tot ce au avut mai bun pentru promovarea sportului. Indiferent de tipul sau nivelul său de adresabilitate. Pentru că sportul, pe lângă beneficiile sale evidente, face parte din acele activități umane care mai au un beneficiu. Unul pe cât de minunat, pe atât de rar. Ne reunește și ne unește, în ciuda oricăror diferențe, pentru cele mai înalte și constructive principii ale ființei umane!*

Din păcate, pe lângă problemele cu care sportul românesc se confruntă, modul de gestionare a pandemiei a adus cu sine o disoluție profundă, ale cărei urmări vor avea efecte pe generații întregi.